[Retrospectiv gandindu-ma, imi pare rau ca aceasta viata nu este eterna si suntem damnati sa traim in aceasta dimensiune temporar.]
Nu am putut vorbi cu cineva, fie din familie sau din afara, realizand in orice conversatie faptul ca el nu se va mai intoarce vreodata sau sa fiu in stare sa public orice legat de nepretuitul meu var. Pana acum, cand am decis ca pentru prima data in viata, sa nu uit sa ma bucur de viata si sa o apreciez mai mult, cu bune sau rele.
Dani a lasat un gol adanc in sufletul fiecaruia cand a plecat definitiv... este imposibil de conceput ca nu va mai aparea pe usa cu vesnicul sau zambet care ne rapea toate grijile si problemele, cu glumitele si rasul sau molipsitor.
Dani a fost mereu alaturi de mine, iar cand toti se indoiau ca voi reusi in vreun lucru pe care mi-l propuneam, el era primul care sa ma sustina, sa imi dea putere sa continui: ,,Hai ca poti! Tu singura trebuie sa te zbati ca sa reusesti!''.
Avea acest dar de a ne imbogati fiecaruia dintre noi, sufletul, cu optimism si determinare si nu vreau ca acest lucru sa dispara, deoarece era esenta sa. Voi continua aceasta munca de a ajuta fiecare persoana sa nu se teama de necunoscut, sa isi urmeze orice vis pana la capat, fara a se gandi la alte impedimente din viata materiala, fie de natura sociala sau economica. Dimensiunea in care traim ne invata sa pretuim fiecare clipa si sa dam tot ce avem mai bun, pentru a lasa ceva in urma noastra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu